CĂRĂUȘII

De Crăciun, despre bine, despre rău și despre steaua fiecăruia

De facerea lumii, toți oamenii au fost prea ocupați cu viața. Astfel, cea mai importantă zi din istoria lor a trecut neobservată, chiar dacă toți au trăit-o.

Poate că și astăzi este o astfel de zi.

Și dacă nu ești foarte ocupat, cu viața, bineînțeles, și te oprești o clipă, s-ar putea să observi ce n-au văzut cei dinaintea ta. S-ar putea să fii martorul a ceva ce alții ratează de mii de ani: întâlnirea cu destinul, cu mântuirea, cu El.

Privește-i cum trec!

Bătrânul cară în spate un ghiozdan. Uzat, cu fermoarele rupte, cu bridele care atârnă precum anii. Pare gol ghiozdanul, dar nu e!

Înăuntru e tot ce a strâns batrânul într-o viață: amintirea unei femei care a murit de tânără, copiii care nu mai sună cu lunile, serile în care nimeni nu bate la ușă.

Ghiozdanul ăsta e ca o cocoașă! Sau poate cocoașa e ca un ghiozdan, cine mai știe unde se termină povara și unde începe trupul?

Femeia cu poșeta strânsă la piept trece grăbită. O ține lipită de ea ca pe un copil, ca pe o rană, ca pe o taină.

Ce este înăuntru? Actele, cheile, rujul, astea se văd. Dar dedesubt, în căptușeala uzată, e fotografia unui bărbat pe care l-a așteptat o viață și care n-a venit niciodată. Sau poate că a venit și a plecat imediat.

Poșeta e mică, dar încape în ea o viață întreagă de așteptare.

O bunică trage după ea o sacoșă cu roți care scârțâie la fiecare pas. Dar cui îi pasă? Cartofii, pâinea, uleiul sunt fericite.

Chiar dacă sacoșa scârțâie de parcă ar plânge, de parcă ar duce în ea și miile de mese gătite pentru copiii care acum au plecat.

Și tăcerile de la mesele la care nu mai vine nimeni! Și rețetele de cozonac pe care nepoții nu le vor înțelege niciodată pentru că nu au dibuit ei toate cotloanele bunicii, nu știu ei ce a pus ea în aluat în afară de făină, ce lacrimi, ce speranțe, ce rugăciuni!

Tânăra cu acest cărucior rapid trece vijelios; cu o mână îl împinge, cu cealaltă ține telefonul la ureche. Corpul ei e zvelt, ritmul ei e vioi, vorbele ei cad sacadat, ochii îi sunt nicăieri.

În cărucior e un copil care privește în sus, spre ea, dar ea nu privește în jos, spre el. Căruciorul pare ușor, are roți bune, design modern. Dar cine știe ce greutate va căra copilul ăsta când va crește? Cine știe ce va găsi el, în rucsacul lui, peste treizeci de ani — iubirea ei, sau absența ei?

Domnul în costum cară o servietă. Sau ea pe el! Barba e de câteva zile, cravata e asortată cu haosul de-afară, fața e a unui om care n-a dormit demult.

În servietă sunt dosare, contracte, poate un laptop.

Dar sub ele, în fundul dublu pe care nu-l vede nimeni, e tot ce nu mai încape acasă: certurile cu nevasta, absența de la serbarea copilului, senzația că aleargă într-o roată din care nu poate ieși.

Servieta e din piele bună, dar e grea. E foarte grea! Ca orice viață bună care cere sacrificii.

Și prichindelul, uitați-vă la el cum aleargă, zici că-i sare inima din piept! Rucsacul din spatele lui e uriaș, colorat, săltăreț — tresare în același ritm cu inima lui de copil.

Înăuntru sunt caiete, creioane, un sandviș poate. Dar și frica de zi cu zi, iar va fi ultimul copil luat de la școală.

Și întrebarea pe care n-o pune nimeni: de ce părinții sunt mereu plecați? El aleargă spre casă, asa fac si alti copii, dar pe el nu-l așteaptă nimeni. Mătușa nu poate merge, altfel i-ar fi luat ea rucsacul.

Să poarte ea greutatea copilăriei lui.

Și mai e cineva!

Într-un colț al străzii, aproape ieșind din vedere, doi oameni merg încet. Într-un alt ritm decât toți ceilalți.

Ea e urcată pe un măgar, cu fața obosită de drum și cu mâna pe un pântec mare. El merge pe jos, ținând căpăstrul, atent, grijuliu, ca și cum ar duce cea mai de preț comoară din lume.

Nimeni nu le face loc. Nimeni nu întoarce capul. Sunt doar doi călători obosiți, ca toți ceilalți.

Scena asta a mai fost pictată, acum cinci sute de ani, de Bruegel. Dar asta e altă poveste.

Povestea de azi e că Maria și Iosif sunt aici, pe strada ta, chiar acum. Și cu toate astea, nimeni nu-i vede.

Nașterea Domnului, undeva în pustietate, Noua Zeelandă

Dar ce e în sacii ăia pe care-i cărăm?

Fiecare poartă ceva! Răni primite! Răni făcute. Iubiri pierdute. Speranțe strivite!Întuneric adunat de-o viață.

Și fiecare dă mai departe ceva. Asta e întrebarea, de fapt. Nu ce anume cărăm, ci ce anume scoatem din sac.

Pruncul din pântecul Mariei, cel pe care nimeni nu l-a văzut trecând prin piață, va crește și va face un lucru pe care nimeni nu l-a mai făcut până la El. Deși îi vor bate cuie în palme, va răspunde cu iertare. Deși va fi urât, va răspunde cu dragoste.

Tot răul pe care oamenii îl vor turna în El se va opri acolo, în trupul Lui. Nu va curge mai departe, din om în om, din generație în generație. El va fi locul unde lanțul se rupe.

O stea care absoarbe întunericul și dă înapoi doar lumină.

Asta înseamnă să-ți porți crucea. Nu să suferi, toți suferim, oricine suferă.

Ci să fii tu locul unde răul se oprește. Să primești lovitura și să n-o dai mai departe. Să scoți din sacul tău altceva decât ce ți s-a pus în el.

Iar sfințenia, cuvântul acela mare, cu aureole și icoane, care pare că nu ne privește, poate că e mai aproape decât credem. Poate că înseamnă doar atât: să transformi răul primit în bine. Să fii rănit și să nu rănești. Să fii trădat și să nu trădezi. Să fii stea într-o lume plină de întuneric.

Cei care ne rănesc sunt rareori monștri. Sunt oameni răniți ei înșiși, care dau mai departe ce au primit. Au și ei o stea undeva, în fundul sacului lor, acoperită de straturi de durere, de furie, de ani în care nimeni nu s-a uitat la ei cu blândețe. Nu sunt răi. Fac rău.

Și poate că singura întrebare care contează e dacă opresc eu lanțul aici sau îl continui? Scot din sacul meu lumină sau scot întuneric?

De Crăciun căutăm stele pe cer! Ne oprim din fugă și privim în sus, poate pentru prima oară de mult timp.

Dar poate că steaua nu e doar pe cer.

Poate că e o stea în ghiozdanul bătrânului. În poșeta femeii. În sacoșa bunicii. În căruciorul tinerei. În servieta domnului. În rucsacul prichindelului.

Acoperită, poate. Uitată, poate. Dar acolo!

Și e o stea și în sacul tău. Mică, poate. Aproape stinsă. Îngropată sub ani de răni, de lovituri, de oboseală.

Dar e acolo. A fost acolo dintotdeauna.

În colțul străzii, pe măgarul Mariei, în fundul sacului, în omul de lângă tine.

În tine!

Privește-l pe cel care trece acum pe lângă tine! Nu în sacul lui, ci în steaua din el.

Privește-te pe tine! Nu rănile, ci lumina de sub ele.

Avem fiecare o stea! Să ne lumineze, dar mai ales să ne ajute să oprim întunericul!

Crăciun binecuvântat!

Vă doresc sănătate și sã aveti tihna de a descoperi steaua care vă aparține!

SERGIU TOADER | Golden Bay, Noua Zeelandă