ROMÂNIA CARE SCRIE, CITEȘTE ȘI VISEAZĂ

În ciuda celor 41% de analfabeți funcționali, România acumulează lent dar sigur masa critică de oameni educați și inteligenți

După trei ani de prezență pe Substack, "câștigul" meu nu constă în performanța algoritmilor, a cifrelor și a clasamentelor, ci în descoperirea unei alte Românii și a oamenilor ei extraordinar de comuni. Și, desigur, a cititorilor acestui newsletter, pentru că mi-au oferit cel mai prețios cadou: încrederea că textele mele merită timpul și banii lor. Este o investiție pe care o faceți în munca mea pentru care vă sunt sincer și profund recunoscător.

Sursa: arhiva autorului

Sergiu's Dishes, aventura personală de pe Substack, a început în iulie 2022. Astăzi, dacă aș asculta sugestiile platformei, ar trebui să scriu un autoelogiu caraghios, să mă "tămâiez" singur, personal branding, cum îl numesc specialiștii. Să spun cât de minunat, frumos și deștept sunt (nu sunt), câți cititori am, câți plătitori, care este rata de deschidere a textelor, cât am crescut eu ca Făt Frumos în trei ani cât alții în zece (nu este adevărat) și altele asemenea. Pe amatorii de astfel de statistici îi voi dezamăgi. În economia prezenței mele pe această platformă, ele nu au nici un pic de relevanță.

Dar ce anume și de ce mi se pare mie atât de important încât să aleg să scriu astăzi despre alții și nu despre mine? Pentru că prezența românilor, a limbii române și implicit a României pe această platformă internațională a conținuturilor diverse, unde sunt prezenți scriitori și jurnaliști din toată lumea, este inteligentă și consistentă. Și asta este foarte relevant! Multi români scriu aici din pasiune, aleg să se dezvăluie în esențe mici și constante, nicidecum obsedați de clickuri și de ideea de a deveni "cineva”.

Sunt emigrant de 25 de ani. Pe Substack scriu mulți jurnaliști pe care îi urmăresc cu interes, dar eu am ales să vă prezint astăzi trei colegi de platformă pe care nu i-am întâlnit niciodată. Pe care nu-i cunosc personal, dar pe care îi citesc frecvent și pe care îi privesc cu admirație. Pentru că, în opinia mea, ei sunt acei celebri anonimi care pot duce România înainte. Nu veți descoperi nici campioni, nici staruri și nici "influenceri", ci doar români implicați și pasionați de tot ce fac, români de care România are nevoie în număr cât mai mare. Ei sunt “ masa critică ” salvatoare despre care se tot vorbește acum!

Așa se explică alegerile mele de pe Substack. Multi românii sunt prezenți în aproape toate mediile relevante din lume, sunt competitivi și se comportă admirabil oriunde. Dar România și oamenii ei, cei care o fac să înainteze, merită să fie cunoscuți nu doar pentru ca sunt "la fel de buni", ci pentru că sunt importanți în sine, pentru că au ceva original de spus lumii întregi. Acesta este universul pe care mi l-a creat întâlnirea mea complet întâmplătoare cu cei despre care vă scriu acum.

Doamnelor și domnilor, vă invit să-i cunoașteți pe Crina Prida din Cluj, pe Andrei Cojocariu din Iași și pe Bogdan Matei din Brașov - cei trei prieteni încă "nevăzuți", dar care, prin ceea ce scriu, prin ceea ce gândesc și mai ales prin ceea ce sunt, cred că aduc plusvaloare cititorilor acestei platforme, comunităților din care fac parte, dar și României ca țară.

Toți trei au avut amabilitatea de a răspunde întrebărilor mele, emigrantului avid să-și "cunoască" țara de origine, să exploreze oamenii ei tineri și să învețe de la ei cum să se raporteze la ceea ce se întâmplă în locul părăsit, dar niciodată uitat.

Cu permisiunea dumnevoastră, le mulțumesc încă o data pentru deschiderea pe care au avut-o față de propunerea mea. Acești oameni îmi redau încrederea că România are suficientă resursă umană valoroasă. Poate veți observa, ca și mine, că vă întâlniți cu firescul și că o eventuală masă critică a acestor cetățeni ar face din România o țară educată, civilizată și prosperă.

Astăzi, la "aniversare", în locul cifrelor seci și al topurilor, sper să vă ofer un cadou care mie personal mi-a schimbat perspectiva, România pe care am lăsat-o în urmă nu este nici mai săracă, nici mai mizerabilă. Dimpotrivă - creează încă, visează, trăiește, citește și scrie.

Și pentru că tot vorbim de cifre pe care le refuz, am totuși un indicator care mă emoționează și ma face să fiu, așa cum am mai spus, recunoscător. Numărul celor care aleg să investească în ceea ce scriu. Nu din obligație, ci din convingerea că întâlnirea cu Sergiu's Dishes are valoare. Mulțumesc pentru această încredere, îmi confirmă că drumul ales nu este cel greșit.

Și nu aș putea omite-o pe Sabina, soția mea, a cărei încăpățânare în a mă împinge să scriu ce vorbesc a transformat o pălăvrăgeală în doi textele pe care le citiți pe newsletter ul meu.

Mulțumiri tuturor!

______________________________________________________________________

Crina Prida este autoarea newsletter-ului Scribbles and Sketches - crinaprida.substack.com, fotograf, artist vizual, dar și medic stomatolog. Fotografiile ei au fost expuse în peste 25 de țări, publică texte despre cultura vizuală, predă cursuri și ateliere de fotografie.

Sursa: arhiva personală

ST: Dinții stricați ai românilor au devenit nu numai leit motivul educației sanitare precare, dar și simbolul sărăciei, al înapoierii noastre și al disprețului față de cei mai puțin "duși la doctor". Ce ne-ar arăta astăzi radiografia societății românești privită prin prisma stomatologului ? Dar a absolventului de liceu de artă, pasionat de fotografie? Care credeți că sunt cele mai puternice "imagini" ale României de astăzi?

CP: În general, umorul stomatologic e plasat între sarcasm la adresa anxietății pe care o au pacienții și ironie la adresa dentistului - ba că e un bogătan arogant, ba că stomatologia n-ar fi medicină, ci un fel de școală postliceală, o rudă săracă a medicinei “serioase”. M-am obișnuit cu ambele trenduri și trebuie să recunosc faptul că este o urmă de adevăr în a doua categorie. Medicul stomatolog devine specializat în proceduri destul de insulare și mai uită să deschidă cărți de patologie generală. Pentru că acum sunt în proces de a recruta medici noi la clinica mea, am redescoperit acest lucru la candidați. Chirurgii evită să facă protetică, endodonții se feresc de pedodonție, ortodonții nu vor să audă de niciunii dintre cei menționați mai sus. Supraspecializarea vine, evident, cu costuri mărite pentru pacienți, și uite că am ajuns la cazul populației din România și la starea precară a sănătății dentare a unei mari părți a ei.

În mediul urban, mai ales în orașele mari, cum este Clujul meu sau Bucureștiul, situația s-a îmbunătățit simțitor în ultimii să zicem 10 ani, pentru că și veniturile sunt mai mari și interesul pentru estetică este în creștere, mai ales în rândul generației Z, dar trendul a fost declanșat de millennials și chiar dacă o parte importantă a procedurilor pentru care pacienții se prezintă la clinici sunt de natură estetică, cel puțin nu mai avem statusuri dentare de coșmar la pacienții tineri.

O să trec acum complet în alt registru, pentru că prezența mea pe Substack, unde noi doi ne-am cunoscut, nu este focalizată pe cariera mea medicală, ci pe umbra lungă și versatilă a acesteia, preocuparea mea pentru arte și fotografie. Într-adevăr, am studiat arta în gimnaziu și liceu, și de fapt nu m-am despărțit de tot niciodată de ea.

Medicina este o meserie, arta e o căutare, o povară încântătoare pe care dacă te obișnuiești să o cari, vei refuza cu încăpățânare să o abandonezi.

În cazul meu, drumul a trecut prin multe halte. Am pictat, am modelat, am scris (mai scriu câte un pic), am încercat mixed media, dar cel mai bine mă simt în zona fotografiei. De prin 2009 m-am obișnuit să nu plec nicăieri fără un aparat foto și cam tot de atunci mă interesează teoria și critica artelor vizuale.

Aș vrea să pot defini România prin imagine, dar mă tem că rezultatul ar fi dezastruos. Societatea face cum face și se mulțumește să funcționeze maimuțărind concepte și elemente împrumutate din afară, de la înfățișare, convenții sociale, limbaj, până la discursul politic.

Ce ne lipsește, înainte de orice, este efortul colectiv, asumat, de a recupera șansa originalității spațiului și imaginii noastre. Am cumpărat cele mai cretine francize TV, avem festivaluri goale de formă, imităm comportamente de cocalari (vezi succesul fraților Tate, manelizarea evenimentelor publice, abundența sinistră a chirurgiei estetice și așa mai departe).

Partea plină a paharului, atât deplină cât poate să fie, este faptul că există mulți tineri care se formează în țară și adesea afară, prin diverse programe academice, și care par să devină rezistenți la acest trend dezolant. Sunt artiști tineri foarte talentați, voci izolate, dar cum se știe, mai multe insule formează un arhipelag. Cred în acest mod de agregare a ideilor și valorilor culturale.

crinaprida.wordpress.com

ST: Practicați un gen de fotografie foarte îndrăzneață pentru România, folosiți modele, nuduri, va jucați cu multe simboluri și teme care vin în contradicție cu războiul cultural pe trupul femeii încă în desfășurare în societatea românească. Ați și scris despre asta! Provocați prin fotografie tarele societății românești, le atacați?

CP: Sunt peste 15 ani de când fac fotografie, am avut zeci de expoziții, am predat workshopuri, am studiat și eu mereu de-a lungul acestui timp, și ceea ce a rezultat în termeni de produse fotografice este în ultimă instanță oglinda mea subiectivă. Am alunecat devreme și ireversibil spre arta conceptuală, pentru că mi-a fost cel mai ușor să vorbesc despre mine prin imagini.

Femeia este un subiect recurent, e adevărat, în primul rând pentru că este natural să comunici anxietățile sau obsesiile tale printr-un vehicul familiar, care traduce în două dimensiuni limbajul complicat al memoriei și timpului.

Simbolurile sunt prezente peste tot în lucrările mele, dar să știi că nu sunt întotdeauna căutate. Se ivesc, se transformă, se ascund sau se revelează. Spuneam la un moment dat într-un interviu că pentru un fotograf, ceea ce alege să elimine din cadru e poate mai important pentru a-l cunoaște, decât ceea ce rămâne inclus. Nu provoc nimic prin fotografia mea, cel puțin nu la nivel conștient. Încerc să nu fiu conflictuală cu intenție, dar am reușit cu toate astea să-mi fac destui inamici de-a lungul vremii. Cât despre nuduri, sunt și ele parte a unor proiecte, însă nu mă preocupă ca temă de sine stătătoare.

ST: De ce credeți că femei ca dumneavoastră nu se implică și în politică, cum vă explicați contraselecția din societatea românească?

CP: Pot să răspund doar pentru mine. Nu m-a interesat niciodată politica decât periferic și nicidecum ca vehicul pentru promovarea unor idei sau principii pe care le am. Ca tot omul, înjur guvernul, comentez decizii politice bune sau proaste, dar totul se rezumă la conversații colocviale de tip Poiana lui Iocan, cu amicii sau neamurile. Cred că ar trebui să fie mult MUUUULT mai multe femei (ca mine sau ca oricine altcineva, cu condiția să fie competente) în politică.

Am avut o mare simpatie pentru doamna Merkel. Pentru Ruth Bader Ginsburg. Pentru Madeline Albright. Nu mai am modele feminine în politica de acum, dar poate că nu le văd din pricina lui Șoșoacă, Turcan, Gorghiu, von der Leyen sau Meloni. Sper sincer să vedem lumea pusă pe masa politică și în dreptul femeilor, pentru că cel puțin în acest moment, băieții s-au cam întrecut cu joaca - Donald, Elon, Bibi, Putin. Poate a venit vremea să vină niște doamne serioase care să-i mai ia de la butoane și să le aducă aminte că nombrilismul e o mare pacoste. Cred că mai avem de așteptat, dar ce să zic, trebuie să și visăm un pic, nu-i așa?

_________________________________________________________________________

Andrei Cojocariu scrie pentru Colțul cronicarului / cronicariu.substack.com‎ este “corporatist born and raised”, cu experiență în IT și banking, tatăl a doi copii. Crescut printre cărți, este mare amator de citit, scris, de filme, muzica și de călătorii. "Locuiesc în Iași, dar în realitate, la granița dintre agnosticism și ateism...lumea e mai mult decât reușim noi să vedem ori să auzim"

Sursa: arhiva personală

ST: Este evident din textele dumnevoastra că sunteți un tată grijuliu, știu că " F" și "S" , copiilor dumneavoastră, nu numai că le place să citească, dar își cumpără cărți. Am mai aflat recent că una dintre doamnele profesoare le-a recomandat o autoare foarte cunoscută pe plan internațional, Elif Shafak. Cum ati reușit să le insuflați copiilor pasiunea pentru citit? Este meritul familiei, al școlii sau al copiilor?

AC: F. şi S. fac parte dintr-o familie ferm convinsă de importanţa poveştilor în dezvoltarea copiilor, astfel că i-am încurajat mereu să răsfoiască, apoi să citească, diversele cărţi aflate "întâmplător" în preajma lor – mai ales că volumele prezentului sunt mult mai atractive din punct de vedere vizual decât culegerile de basme cu care am crescut eu. Le-am trezit curiozitatea, chiar dacă nu sunt convinşi de utilitatea cititului. Unele titluri îi prind, şi-atunci le devorează, altele mai puţin şi atunci trec prin ele împinşi de la spate, cu opinteli şi negocieri de genul pagini contra ecrane – dar, spre meritul lor, rămân deschişi la posibilitatea asta, ca lectura să nu fie chiar o pierdere de vreme şi, în consecinţă, rămân dispuşi să încerce.

Aş spune că e prea devreme să declarăm pasiuni, dar sigur putem vorbi despre o politică a uşilor deschise: noi, adulţii, păstrăm deschisă uşa către bibliotecă şi-i încurajăm pe cei mici să-i treacă pragul şi să se lase furaţi de poveştile pe care le vor găsi acolo – iar copiii răspund păstrându-şi vie curiozitatea de a explora lumea şi altfel decât prin ecranul telefonului mobil. Aşadar, creditele se cuvin deopotrivă familiei şi copiilor.

Lipseşte un element din întrebarea ta: şcoala. În opinia mea, privit în ansamblu, sistemul de învăţământ românesc nu are nici capacitatea nici de a-i încuraja pe elevii care au o vocaţie spre o materie sau alta, nici de a-i ghida pe ceilalţi să-şi găsească o asemenea înclinaţie. Vârfurile cu care se laudă atât şcoala românească se datorează în primul rând copiilor care au fost capabili să-şi găsească un obiectiv, familiilor care i-au susţinut să-l atingă – şi unor profesori, tot mai puţini, care ştiu ce înseamnă să fii şi om, şi dascăl.

Aici poate fi deschisă o discuţie mult mai largă, despre sistemul rupt de realitate, despre profesorii tot mai lipsiţi de expertiză umană şi pedagogică, despre părinţii din ce în ce mai distanţi – şi despre lipsa sinergiilor dintre aceşti actori, având ca rezultat o masă uriaşă de elevi confuzi şi semianalfabeţi –, dar nu face obiectul intervenţiei de faţă.

ST: Ați găsit vreo conexiune între pasiunile dumnevoastra aparent divergente (finanțe, excursii, citit, filme) și scris? A devenit managerul bancar mai emoțional, mai temerar sau autorul textelor mai riguros, mai calculat, cine a influențat pe cine?

AC: Scrisul, ca şi cititul, e parte din mine de la bun început. Acest început fiind fişele de lectură pe care bunica maternă – învăţătoare la ciclul primar – mă punea să le fac pentru orice-mi pica sub ochi. Şi cum citesc încă dinainte de a merge la şcoală, am avut timp să-mi dau mâna. De la fabulele şi povestioarele lui Tolstoi (câte una pe zi, citită şi recenzată cu sfinţenie, chiar şi la mare, la Venus, înainte de a pleca la plajă) până la Lassie vine acasă (primul roman pe care l-am citit, la şase ani şi trei luni), trecerea de la a scrie despre ce citeam la a scrie despre orice simţeam s-a petrecut natural.

Şi am simţit din plin nevoia de a scrie: de la jurnalul excursiei din clasa a zecea pe Ceahlău, până la notele de călătorie din experienţa americană dintre anii trei şi patru de facultate; de la exerciţiile de imaginaţie din timpul zilelor moarte de funcţionar bancar în timpul crizei din 2008, până la procesarea momentelor de dezechilibru major produse de moartea lui M. şi apoi a lui V. – am scris mereu, cu o pauză de la naşterea copiilor, fiindcă am decis atunci că e mai important să trăieşti viaţa, decât să scrii despre ea.…până acum doi ani şi ceva, când am simţit din nou nevoia. Fiindcă am un scris de mână mizerabil, prefer să scriu "la maşină". Iar cum trendul e să-ţi salvezi munca în cloud, nu local, aşa a apărut “Colţul cronicarului”. între timp, neuronii s-au recablat altfel şi nu mai găsesc cu atâta uşurinţă calea de evadare în imaginaţia debordantă de altă dată. Înainte inventam lucruri, acum mă folosesc de scris mai mult ca să nu pierd idei despre lucruri care deja există.

Înainte construiam lumi şi personaje cum îmi doream, acum mai degrabă observ lumile şi personajele care deja există în jurul meu. O fi ăsta un semn de maturitate? De acceptare? De blazare?...

Anyway, pare că scrisul meu păstrează nişte calităţi care prind la lume. Deşi eu nu-mi dau seama exact de ce (nu prea ştiu să gestionez feedback-ul pozitiv şi, de obicei, îi fac nebuni pe cei care-mi spun lucruri de bine), îmi place să cred că e o probă a autenticităţii. Scriu despre ce simt şi când simt, indiferent dacă şi cine mă citeşte – fiindcă scrisul, ca şi cititul, a fost mereu parte din mine.

ST: Iașiul pe care îl descrieti dumneavoastră în texte este unul cultural, viu, efervescent. Cu toate acestea, Moldova parcă nu-și găsește ritmul. De unde credeți că vine această contradicție și care credeți că ar fi soluția?

AC: Că Moldova nu-şi găseşte ritmul e puţin spus. Moldova e cu mult în urma potenţialului ei, incapabilă nici să facă un pas hotărât spre modernitate, construind legături eficiente cu lumea – nici să-şi pună în valoare comorile arhaice. Din motive evidente, am să iau drept studiu de caz Iaşul. Mult trâmbiţată capitală culturală, cândva capitală istorică, recent chiar capitală mondială a jocurilor pe calculator.

Iaşul a fost gazda ediţiei din 2023 a Campionatului Mondial de e-Sports, eveniment desfăşurat cu un an înainte tocmai în Bali. Iar din România s-a mutat la Riyadh, în Arabia Saudită. Cum naiba s- a strecurat, printre asemenea locaţii exotice, jalnica, neaerisita şi neatinsa-de-zeci-de-ani Polivalentă din Iaşi… nu cred c-am să înţeleg vreodată.

Centru universitar de tradiţie, cu patru instituţii de renume, oraş de graniţă, Iaşul este o sumă de nefericite paradoxuri. Într-un oraş cu o universitate de medicină, spitalele nu au suficiente cadre medicale, iar medicii mor de epuizare. Un oraş cu o universitate tehnică nu reuşeşte să implementeze un sistem eficient de monitorizare şi gestionare a traficului. Oraşului cu o universitate de ştiinţe ale vieţii (fosta Agronomie) îi lipseşte o politică de regenerare urbană. Oraşul cu o facultate de economie şi administrarea afacerilor şi cu ditamai aeroportul este incapabil să devină poarta estică de acces în România – aşa cum Clujul se vrea pentru centrul ţării, iar Oradea pentru vestul ei.

În corpul acestor paradoxurilor-problemă se întrevăd şi soluţiile pentru ele, dar cred că problemele de fond sunt aceleaşi ca ale României în ansamblu: ţării îi lipsesc oamenii de stat, capabili să stabilească direcţia unei naţiuni şi să ia deciziile pentru a ajunge acolo – Iaşului (Moldovei) îi lipsesc oamenii capabili să se facă auziţi în Parlament, ori să mobilizeze şi să canalizeze energii locale pentru atingerea unor obiective regionale. Oameni care există, poate, dar n-au cum ieşi la rampă, prinşi fiind între nicovala unei societăţi civile neimplicate în existenţa urbei şi ciocanul unei administraţii publice locale aservite numeroaselor şi obscurelor interese de partid – care taie din faşă proiectele pe termen lung şi orice intenţie de dezvoltare durabilă.

Dintre toate cele de mai sus, cel mai mult mă roade (sunt un tip cu o aversiune organică faţă de răutate) lipsa de civism. Mă regăsesc de prea multe ori în situaţii în care, având pretenţii la un comportament de bun simţ, sunt convins că sunt privit ca un nebun de ceilalţi. Încăpăţânarea cu care oamenii refuză să se tragă pe ei înşişi afară din mocirlă, chiar şi când vine vorba de acţiuni sau gesturi dintre cele mai banale, este uluitoare.

Deci, recapitulare:

• Cauze: decuplarea aproape totală dintre administraţia locală, mediul academic şi societatea civilă.

• Soluţii: antrenarea acestor trei elemente într-o coabitare activă, creatoare de sinergii care să atragă apoi alte sfere, cum ar fi mediul de afaceri.

• Modalitate de a face asta să se întâmple: n-am idee.

E o încheiere anticlimactică, dar e singura pe care o am.

_________________________________________________________________________

Bogdan Matei este Jack of all trades, master of none, așa cum singur se prezintă, are 33 de ani, a renunțat la Automatica și Calculatoare din Politehnica de la București, acum are șanse sa fie șef de promoție la Sociologie. Scrie pentru newsestter ul BVB România (specializat pe Bursă, este investitor pe Bursă încă din liceu) și Pășind prin viață / bogdanmatei.substack.com, este mare amator de excursii cu bicicleta, a scris patru cărți de călătorii și este un vlogger cunoscut pe YouTube prin clipurile despre excursiile pe care le face cu bicicleta pe munte. Nu ar exclude să intre în politică!

Sursa: arhiva personală

ST: Cum se împacă studentul de la sociologie cu traderul pe BVB în același personaj? Ce i-ar spune sociologul economistului/finanțistului despre România actuală?

BM: Cum să încep? Trader nu sunt sigur. Avem, mai ales în popor, percepția aceasta că pe bursă „jucăm”. Că Piețele Financiare sunt, dincolo de tehnicalități și complexitate, jocuri de noroc al căror scop nu este acela de a aduce bunăstare, ci adrenalină și emoții. Nu e așa, bursa e adânc conectată cu economia, iar eu mă consider un investitor, nu un speculator (trader) – adică încerc să intru în companii cu o viziune pe termen lung, le aleg pe acelea cu care mă identific la nivel de valori și nu ofer încredere decât managerilor care dovedesc seriozitate.

Speranța mea este aceea că, în timp, tot mai mulți români exact asta vor înțelege: că învățând și investind pe BVB își pot asigura viitorul, fără riscuri exagerat de mari. În plus, astfel vor deveni și proprietari pe resursele țării, o dorință care am văzut că entuziasmează pe mulți, dar pe care ar aplica-o greșit, dacă ar putea.

Am și despre Sociologie de explicat, nu doar despre bursă, fiindcă istoria nu e simplă. Acum câțiva ani ziceam, în gura mare, că facultatea nu te ajută în viață. Veneam după doi ani de Automatică și Calculatoare la Polithenică în București, o facultate dificilă, pe care însă nu am terminat-o fiindcă nu mi-a plăcut deloc. Ba chiar am ajuns aproape în depresie și oboseală cronică, mă forțam să mă motivez, doar, doar să nu renunț. Deznodământul, într-un final, tot acela a fost: am abandonat și am plecat direct să muncesc, spunându-mi că mă descurc și fără.

Din păcate, am avut dreptate – nu că facultatea nu te ajută, ci că poți, bine-mersi, să te descurci și fără, dacă ești muncitor și dedicat. Eu am avut și puțin noroc, căci am intrat în câmpul freelancing-ului într-o perioadă de explozie pentru acest tip de muncă. Însă mi-a rămas gândul la etapa nefinalizată, la eșecul personal de a nu termina o instituție de învățământ superior.

Ce să spun, după 12 ani în care mi-a plăcut să învăț, fiind mereu sus în ierarhia claselor (nu că ar fi neapărat relevant), exmatricularea chiar a fost un șoc! Și degeaba am încercat eu să compensez pe alte planuri, ca oameni tot după etichete simpliste judecăm... Târziu, la vreo 12 ani de la prima facultate, am îndrăznit să risc, din nou – așa am ajuns eu student la Sociologie, după ce multă vreme am cochetat, ignorant, cu Psihologia. Și, deși inițial voiam să urmez cursurile doar ca să fie, încă din prima săptămână am devenit studentul enervant din prima bancă care nu lipsește aproape niciodată și deranjează orele cu întrebările sale!

Așadar, cum se împacă cele două portrete? Cred că rolul de investitor e cel care m-a adus și în rolul de student, fiindcă ai nevoie de cunoștințe ca să iei decizii corecte. În plus, odată ce portofoliul a început să crească, a scăzut nevoia de timp investit în munca cotidiană – deci de ce să nu îmi lărgesc orizonturile cu înțelepciunea altora? Și exact asta i-aș spune, ca sociolog, investitorului amator de pe BVB: ai răbdare cu România, nu avem nici cultura, nici dorința, nici liderii ca să mergem cu viteză înainte, dar bine o să ne fie, peste timp, cu siguranță!

ST: Ești categoric, cel putin în opinia mea, mai multe personaje într-unul singur. Ai experiența călătoriilor, ești autorul unor cărți de călătorie, dar și al unor producții specifice pe Youtube despre România, iar din textele tale, cel puțin din "Pășind prin viață" răzbat atât o imensă dragoste pentru România, dar și dorinta de a o părăsi. Cum e până la urmă? De ce ar pleca cei mai tineri acum și de ce s-ar întoarce generația care a petrecut cel putin 10/20 de ani afară?

BM: Dorința de a părăsi România nu am avut-o niciodată, deși mi-a plăcut mereu să călătoresc pentru a cunoaște alte locuri și oameni. Însă recunosc, periodic (în ultimii ani tot mai des), mă lovește deznădejdea și aș pleca din țară, aproape oriunde. Am așa, sentimentul că atât de trist ca la noi nu poate să mai fie și prin alte locuri...

Totuși, obiectiv vorbind, România a crescut enorm în ultimii 20 de ani, adică de când am eu amintiri mai serioase despre viață. Problema apare atunci când, idealist, eu o compar cu ce ar putea să fie, nu cu ceea ce a fost. Și nu este corect, fiindcă potențial avem cu toții, însă ne lipsesc instrumentele să valorificăm calitățile și talentele naturale – și atunci, de ce să judec o țară pentru ceea ce nu este, când ar trebui să o apreciez pentru ceea ce a devenit?

Ce mă întristează la noi e felul în care vedem lumea. Din păcate, justificată de istoria cruntă pe care am avut-o în acest spațiu geografic, cultura noastră este una cu care eu nu rezonez deloc. Mă simt un imigrant în propria mea țară: nu știu să mă „descurc”, nu cunosc „băieți” pe la diverse instituții, nu dau nicio „atenție” și, în general, consider că trebuie să ne civilizăm – adică să ne îngrijim și noi proprietățile, să nu mai facem mizerie în jurul nostru, să ascultăm muzica în căști, să avem respect pentru ceilalți în trafic, să construim instituții în interesul cetățeanului, să investim în educație etc. Nu zic, suntem mulți astfel de inadaptați, însă suntem sufocați sub greutatea autohtonilor care, până la proba contrarie, au dreptate – dacă lor le merge bine astfel, de ce s-ar schimba, mai ales de bunăvoie?

Așadar, dacă ar fi să plecăm, noi (eu și soția) am pleca din astfel de considerente, pentru a ne căuta un „acasă” societal mai aproape de sufletul nostru. Iar alți tineri ar pleca probabil din aceleași motive, fiindcă economic nu mai este atât de rău în țară, mai ales dacă te educi un pic și nu te dai înapoi de la a fi luat de prost zilnic, în diverse moduri. Cumva, s-a inversat situația față de acum 10-20 de ani: atunci românii plecau de sărăcie și nevoie, acum pleacă din principiu și dintr-o zădărnicie cruntă că nu pot schimba metehnele adânc împământenite ale țării.

ST: Invoci în textele tale o literatură bogată, autori importanți despre civilizație, democrație, regimuri politice și știu că ești un admirator, ca și mine, al micului stat Singapore. Ce crezi că îi lipseste României pentru a deveni o mare națiune?

BM: Deși îmi place să citesc de când eram mic, partea cu „literatura bogată” este o exagerare politicoasă, sinceri să fim. Oricum, eu nu știu cum pățesc alții, dar eu, pentru fiecare carte pe care o citesc, descopăr încă câteva de care nu mai am vreme! Și am timp destul, cel puțin în această perioadă, să mă cultiv...

Interesant – sau nu – este că despre Singapore nu știam multe, până nu am descoperit cartea lui Lee Kwan Yew, From third world to first, volumul în care prim-ministrul micului stat povestește cum a reușit, cu ajutorul altora, să pună Singapore pe harta mondială a bunăstării. Am fost fascinat! Nu atât de determinarea politică și de calitatea morală a liderului Lee, cât de povestea halucinantă a Asiei de Sud-Est, în ansamblu – astăzi, faptul că acea regiune există și chiar prosperă pe alocuri, e un miracol!

Noi, ca țară, cred că avem multe de învățat din povestea de succes a Singapore-ului. Cu toate acestea, nu cred că avem „ce ne trebuie” ca să ne depășim condiția, cu atât mai mult să devenim o mare națiune. Nu zic, poate că sunt eu mai xenocentric, însă consider că România nu a fost niciodată o țară măreață și că, atât timp cât ne mințim astfel, ne refuzăm tocmai șansa la a deveni una!

Avem resurse, avem oameni frumoși și capabili, avem locuri naturale deosebite, avem o poziționare geografică norocoasă și altele – însă, de-a lungul timpului, tocmai aceste atuuri ne-au fost țintite de puterile din jur. Iar noi, pur și simplu, nu am știut să ne descurcăm altfel, decât așa cum o facem și acum: având în minte doar ziua de azi (și maxim mâine), nu un plan bine ticluit pe o perioadă mai întinsă...

Dacă ar fi să propun soluții, aș zice că avem două variante să ne atingem potențialul: fie construim niște mecanisme prin care să împingem la conducere lideri morali și competenți care să impună o direcție sănătoasă țării, fie ne educăm noi, la firul ierbii, atât de mult și de bine încât să îi obligăm pe politicienii corupți să se schimbe (sau să plece). Din păcate, nici una din cele două nu sunt fezabile: sistemele au tendința de a se auto-întreține, iar amânarea recompensei nu este o caracteristică la care specia umană să exceleze. Ce rămâne? O posibilă schimbare graduală, lentă și lipsită de strălucire, care să nu se simtă ca o amenințare în ochii celor confortabili cu status quo-ul, dar care să ne ducă, într-un final, acolo unde ar fi bine să ajungem.

O întrebare însă se naște: avem răbdarea și perseverența necesare să ne sacrificăm în slujba acestui ideal?

SERGIU TOADER | Christchurch, Noua Zeelandă