UN DECENIU DE REALITATE

Din experiențele unui "business mic, de familie", visul multor oameni

English version: https://medium.com/@sergiunz/a-decade-of-reality-ca363f255936

Probabil vă amintiți, există o scenă în „Rocky" în care Sylvester Stallone, copleșit de atâția pumni, cu fața tumefiată și ochii învinețiți, încearcă să se ridice de pe ringul sălii de antrenament din Philadelphia. Spectatorii lipsesc, ecoul amplifică sunetul propriei respirații, atmosfera este mai degrabă lugubră, nu există sclipici si nici aplauze triumfătoare. Doar sunetul înfundat al mănușilor lovind sacul de box, zdup-zdup, și respirația întretăiată, hih-ihi, a unui om care știe că mâine va trebui să o ia de la capăt.

Pentru noi, scena descrisă nu este doar cinema. Este imaginea reală a experienței personale din lumea nemiloasă a antreprenoriatului. Nu a unicornilor de pe Instagram, nu a passive income dreams de pe Linkedin, nu a rețetelor din “The 4-Hour workweek”, cartea de succes a lui Tim Ferriss. Ci a celor zece ani de muncă asiduă în care fiecare zi începe cu o nouă rundă de pumni și palme. Și din care nu te mai trezești decât atunci când nu-ți mai dai seama că încasezi!

Un secret: nu există limite!

În timp ce consultanții de business vând iluzii despre work-life balance și wellbeing la muncă, iar influencerii etalează pe TikTok effortless success, antreprenorii din lumea reală știu un secret cât se poate de brutal: Când îți asumi să construiești ceva din nimic, nu mai există limite între tine și afacerea ta. Ea devine tu însuți, te animă, te devorează, te transformă, te sfărâmă și te reconstruiește zilnic.

Tim Ferriss te învață cum să lucrezi doar patru ore pe săptămână, în timp ce un altul, Gary Vaynerchuck (GaryVee), face apologia hustle culture (muncă non stop 24/7) în timp ce vinde bilete cu 500 de dolari pentru conferințele sale. Diferența dintre marketingul succesului și adevărul brutal al antreprenoriatului este exact cât dimensiunea scenei acestor vânzători de iluzii și fantasme despre care cred cu sinceritate că habar nu au despre ce vorbesc.

Și dacă afacerea e cine ești, nu ce faci?

Culmea este că, la final, este posibil să realizezi că ai câștigat tot ce ți-ai propus, dar că de fapt nu ai rămas cu nimic.

Antreprenoriatul, lua-l-ar toaca, este genul acesta de metamorfoză perversă în care începi cu visul de libertate și independență financiară și ajungi prizonierul propriilor eșecuri, victorii și ambiții, un corp liber înlănțuit însă de propria nebunie. Fiecare victorie și fiecare eșec mascat in succes îți poate alimenta foamea nebună pentru următoarele. Și când ai ajuns foarte sus sau foarte jos, constați că afacerea nu mai este ceea ce faci, ci ceea ce ești.

Desigur, sunt multi alți antreprenori mai mari, mai puternici, mai inteligenti, care știu și care fac mai bine, care sunt mult mai inspirați și mai aplecați spre business, care cunosc bine piața și care au business planuri realiste, dar pe noi doar atât ne-a dus capul; să muncim cu o tintă și să supraviețuim astfel propriei obsesii.

La final, nici nu am descoperit formula magică, nu am creat imperii și nici nu cred ca am devenit modele de urmat. Dar, în industria miilor de falimente înregistrate zilnic, am terminat meciul în picioare și am făcut singurul lucru pe care îl știam; să nu renunțăm când totul părea să se prăbușească în jurul nostru.

Un mit pentru fiecare afacere, o stâncă pentru fiecare antreprenor

Știm din mitologia greacă și de la Camus că Sisif, cunoscut pentru viclenia sa, a fost condamnat de zei să împingă mereu aceeași stâncă pe munte, doar ca aceasta să se rostogolească înapoi în fiecare noapte.

Antreprenoriatul, în special cel de mică anvergură, seamănă cu acest paradox; știi că mâine vei începe din nou, cu aceleași obstacole, aceleași probleme nerezolvate, aceleași încercări de a împinge stânca mai sus cu un centimetru.

Dar, spre deosebire de eroul mitologic, micul antreprenor, lipsit de sprijinul oricărui departament de suport (legal, marketing, HR, logistica etc) o face din propria convingere, e o alegere, se pedepsește singur, dorind să se autodepășească. Iar viața lui, a antreprenorului, este cursa cu obstacole din acele reality show-uri tembele în care, indiferent cât de bine te pregătești, la final tot "bumbăcit" ieși.

Tocmai când crezi că ai învățat regulile jocului, se schimbă terenul. Când simți că ai prins echilibrul, picioarele celorlalți te lovesc din spate.

Și nu, nu este vorba despre resilience sau mindset, concepte pe care speakerii motivaționali le-au banalizat până la ridicol în circuitul conferințelor de business, ci despre ceva mult mai profund și mai costisitor: anume despre prețul pe care îl plătești când refuzi să accepți mediocritatea. Despre momentele în care realizezi că visul tău a devenit o obsesie care îți înghite familia, prieteniile, sănătatea, identitatea. Despre diminețile în care te trezești și nu mai știi cine ești în afara afacerii tale.

O poveste personală

Povestea pe care vă invit să o deslusiți din textul scris de Sabina, soția mea si partenera de aventuri lucrative, nu este una despre succes. Este o confesiune crudă despre supraviețuire într-una dintre cele mai dure industrii din lume, hospitality/ horeca, în care falimentele și inaugurările se împletesc într-un haos infernal.

Este despre cei zece ani în care noi, atât ca familie, cât și individual, am învățat că adevăratul antreprenoriat nu seamănă cu nimic din filmele despre Silicon Valley sau din biografiile glorificate ale magnaților de pe Forbes, ci mai degrabă cu o operație pe cord deschis făcută în condiții de război: necesară, dureroasă și cu rezultat incert.

Nu există sfaturi "practice" și "utile", ci doar experiențe individuale

Nu veți găsi aici sfaturi despre optimizarea timpului sau managementul stresului. Nu veți găsi formule magice sau strategii de scaling.

Veți găsi însă, sper, ceva mult mai valoros și, poate, mai rar: adevărul despre ce înseamnă să-ți sacrifici zece ani din viață pentru a construi ceva care să te depășească.

Pentru că, în cele din urmă, cred că acesta este paradoxul fundamental al antreprenoriatului: nu este atât despre afaceri și bani, cât mai ales despre transformarea umană printr-un soi de exorcism asumat. Despre cine devii când refuzi să renunți, chiar și atunci când toate semnele îți spun să nu mai continui.

Confesiunile noastre din Christchurch, scrise cu mâinile care încă miros a ulei ars și cu mintea care încă poartă cicatricile a zece ani de „hard work", sunt un portret onest al micilor antreprenori care am fost. Iar el nu este inspirațional, că nu are de ce, dar este cu siguranță autentic. Pentru că, din perspectiva personală singurul succes adevărat este că putem spune "am trecut și prin asta și am supraviețuit împreună". Mai mult, am câștigat cel mai de preț atribut; respectul unei comunități care la început ne-a repudiat.

Am transformat cea mai dură ostilitate într-o strălucita recunoaștere. In acest mic loc de lume, va asigur că România este îndrăgită, cu toate bunele si relele ei, ca iradiază și inspiră! Cel puțin așa ne spun neozeelandezii care ne-au vizitat țara la îndemnul nostru.

Doamnelor și domnilor, vă invit la lectură și la o incursiune în experienta noastră antreprenorială din Noua Zeelandă. Veți avea acces la arhiva personală, la multitudinea de mesaje pe care le-am primit de-a lungul anilor, la impactul pe care l-a avut mica noastră afacere în comunitatea din Styx Mill Country Club. Și care este, așa cum veți vedea din mesaje, absolut copleșitor, dar mai ales neașteptat!

_________________________________________________________________________

ZECE ANI MAI TÂRZIU. O CONFESIUNE

Text de Sabina Toader

Dacă veți vedea fum alb ieșind pe coșul restaurantului nostru să știți că este adevărat! Am vândut! Întâmplător la fix zece ani de când ne-am aruncat, cu mai multă inconștiență decât curaj, în cea mai complicată industrie posibilă. Fără să știm nimic despre hospitality sau despre piața pe care urma să o servim.

Visul de a aduce câteva stele Michelin în cartierul nostru de case impunătoare și gradini impecabile s-a năruit la scurt timp de la semnarea contractului de vânzare cumpărare, după un proces de due diligence lung și anevoios. Ce a urmat a fost doar “hard work”, niciodată inclus în preț, mereu “on top of it”.

Zece ani de hard work, muncă fizică dublată de efort mental susținut, întotdeauna între staff, clienți și reglementările draconice ale statului, toate pe fondul unui șoc cultural continuu. Am învățat nu doar să fac cafele, să operez o casă de marcat, o mașină comercială de spălat vase, un cuptor comercial, am dat cu aspiratorul, am spălat și am sters pahare, am cărat mobilă dimineața și seara, tăvi pline cu farfurii și pahare ziua. Toate acestea acompaniate de “Yes, Sir” și “With pleasure, Madam”.

Am făcut marketing la cheese scones și palincă de Zetea, desfășurătoare pentru French Night sau New Year’s Eve, contabilitate primară, am plătit salariile cu sfințenie în fiecare miercuri dimineață indiferent de locul în care mă aflam, am petrecut ore și zile încercând să înțeleg legislația muncii și legea aberantă care reglementează vânzarea și consumul de alcool.

Am fost dezamăgită, dezarmată, business-ul m-a pus la pămant de multe ori și am trăit momente care m-au dus pe culmile disperării. În același timp, am dansat ca niciodată la zecile de seri speciale cu muzică live. Am dansat adesea mai mult decât oaspeții.

Am fost mândră de reputația pe care ne-am clădit-o, am plâns când oamenii ne-au spus în lacrimi că le-am făcut din vizita la noi o experiență de neuitat, m-am bucurat privind-o pe Vera cum capătă încredere și experiență profesională lucrând cot la cot cu noi.

Am plâns de deznădejde când un “regular” a urlat la mine că el mă “support” deci trebuie să îi dau produsul pe care îl dorește la prețul pe care îl stabilește el! Am plâns și când vecinii îngroziți de ideea de schimbare ne-au făcut cu ou și cu oțet pe tripadvisor, deși nu ne călcaseră pragul și habar nu aveau cine suntem și care ne sunt intențiile.

“Purple is not the colour of the neigbourhood” îmi va rămâne în minte ca momentul în care am realizat dimensiunea cutremurului pe care Sergiu și cum mine l-am generat în cel mai conservator cartier din Christchurch atunci când Jagz of Styx Mill s-a transformat în The Option Bistro & Wines.

“You destroyed our local cafe” a fost înlocuit în scurt timp de “This place is unbelievable”, “This is the way hospitality service should be done” sau “You are an asset for our neighbourhood”.

Sergiu și cu mine am petrecut nenumarate seri alături de clienți cu care fie am flecărit despre vreme, fie am legat prietenii durabile. Am cunoscut mii de oameni, multora le-am ascultat fascinați poveștile de viață, cu unii am rămas prieteni.

Toți acești oameni ne-au deschis și mintea, și inima, ne-au făcut mai înțelegători, mai empatici, ne-au arătat cum să nu judecăm și să nu punem ștampile.

The Option Bistro & Wines ne-a arătat în fiecare zi cine suntem, care ne sunt limitele, cum să le depășim ca apoi să apară altele. Am aflat în acest deceniu mai mult despre mine decât în cele patru de dinainte. Nu întotdeauna m-a flatat rezultatul. Dimpotrivă, de multe ori mi-a fost rușine de mine, de judecata mea, de comportamentul sau deciziile mele.

Am trăit zece ani într-un carusel de emoții, trecând de la agonie la extaz de zeci de ori în timpul aceleași zile.

Am legat prietenii pe care le vom purta mereu cu noi, am aflat ce înseamnă adevăratul spirit de comunitate, susținerea reală și necondiționată.

Am încercat, adesea fără succes, să armonizez relația cu comunitatea și clienții loiali cu necesitatea ca business-ul să fie totuși profitabil, iar asta m-a transformat de multe ori într-un om de care nu sunt mândră.

După această experiență, nu mă simt nici mai deșteaptă, nici mai înțeleaptă și nici măcar mai puternică. Dar i-am supraviețuit, așa cum căsnicia i-a supraviețuit, exact cum The Option Bistro & Wines a supraviețuit unei perioade complicate într-o industrie necruțătoare pe o piață limitată. Și voi fi întotdeauna recunoscatoare pentru toți acești ani cu tot ce au adus ei.

Nu am luat nici un mare premiu, dar simt nevoia să mulțumesc unor oameni.

În primul rând soțului meu nu doar pentru că a facut eforturi supraomenești ca The Option Bistro & Wines să fie un reper de profesionalism și service impecabil pentru toată industria, dar mai ales că m-a suportat, m-a susținut și m-a iubit necondiționat în tot acest timp. Îi mulțumesc Verei care a muncit cot la cot cu noi, care a înțeles ce înseamnă demnitatea de a munci, dar și etica profesională. Ambele ne-au ajutat realmente în momente de criză.

Le mai mulțumesc colegilor noștri, un număr impresionant de-a lungul timpului, dar mai ales lui Jo care a fost călăuza mea în jungla șocului cultural continuu, că răspuns tuturor întrebărilor mele, că m-a ascultat și m-a sfătuit cand am fost revoltată sau nedumerită, când am judecat sau am rămas fără soluții.

Le mulțumesc de asemenea și tuturor clienților care ne-au susținut și ne-au apreciat necondiționat. Mi-ar fi imposibil să enumar chiar și o mică parte aici. Le mulțumesc și celor care au ales să nu ne mai calce pragul. De la toți am învațat ceva.

Le mulțumesc prietenilor noştri dragi, români din Christchurch, pe umărul cărora am plâns adesea, care au venit seri sau zile la rând și ne-au ajutat la cărat tăvi, la spalat vase și la servit clienți.

Le mai mulțumesc familiei și prietenilor din România care ne-au susținut de la distanță ajungând experți în horeca zeelandeză și care nu înțeles niciodată “de ce-ul” (“dacă tot ați ales să spălați vase, de ce nu o faceți în România”)

În cele doar câteva zile trecute de la anunțul vânzării am trăit momente unice, dovezi copleșitoare că zece ani de muncă nu au fost fără rost. Câteva sute de clienți, prieteni, oaspeți de-a lungul timpului au venit la The Option Bistro & Wines doar pentru a-și lua la redevere!

Am primit mai multe îmbrățișări, virtuale și reale, decât am visat vreodată în viața mea! Am strâns mâinile clienților în vârstă care mi-au spus cu lacrimi în ochi “Dar locul ăsta mi-a facut viața mai frumoasă! Eu acum unde mă mai duc?” sau celor care au exclamat cu cel mai sincer ton “But this is our place!” Am primit mii de mulțmiri și am mulțumit la rândul meu!

Înainte de toate însă, am realizat că intențiile de început ale lui Sergiu, ușor naive și fără legătură cu businessul, de a servi fericire, s-au înfăptuit. Nu doar că am spart bariere culturale, sociale și economice, așa cum ne-a spus o prietenă dragă, dar mai presus de orice am făcut niște oameni fericiți! Că doar la asta ne pricepem!

* Am zeci de mii de fotografii și video din ultimii zece ani. Alegerea lor pentru acest account nu va putea face niciodată dreptate istoriei vizuale a acestei călătorii.

Sergiu și Sabina Toader | Christchurch, Noua Zeelandă

REFERINȚE

1. Watch "Training Montage | ROCKY II" on YouTube

2. The 4-Hour Workweek - Wikipedia

https://en.wikipedia.org/wiki/

3. Tim Ferriss and The 4-Hour Workweek

https://fourhourworkweek.com/

4. Social media sensation- Gary Vee

https://www.khaleejtimes.com/lifestyle/books/social-media-sensation-gary-vee-talks-about-hustle-culture-burnout-and-business-success

5. Watch "Gary Vaynerchuk: Inspiration or Imposter | A Deep Dive Into "Hustle Culture"" on YouTube

6. Gary Vaynerchuk - Wikipedia

https://en.wikipedia.org/wiki/Gary_Vaynerchuk