OILE CIVISMULUI

De ce elita civică urbană crede că "face bine" și cum îi demonstrează realitatea că se înșală

English version: https://medium.com/@sergiunz/the-sheep-of-the-civic-engagement-5018354d565c?postPublishedType=repub

Dacă ați rămas tăcut într-o dispută, nu înseamnă neapărat că ați fost “înfrânt”, “shut down”, redus la tăcere. Fiind în dezacord cu grupul din care faceți parte, probabil că ați ales să rămâneți tăcut, decât să începeți o discuție în contradictoriu.

V-ați gândit, probabil, că, în fața grupului nu aveți nici o șansă, că oricum n-ați convinge pe nimeni. Știți bine că întotdeauna grupul este mai puternic. Chiar și atunci când este în eroare! Forța lui constă în volum, în cantitate, nu în raționalitate.

Voi încerca să vă prezint astăzi câteva concepte care arată că oamenii adunați în grupuri tind să devină radicali în opiniile lor. Nu este nimeni care să îi contrazică și, chiar dacă ar fi, oricum alte păreri ar fi imediat desființate. Dacă grupul mai si este format din oameni educați, din elite, procesul este mult mai profund; separați de ceilalți membri ai societății, ei se validează în interiorul grupului și nimic nu le mai tulbură procesul de polarizare.

Câțiva sociologi, filozofi și politologi susțin că democrația nu e amenințată atât de mase, cât mai ales de aceste elite care se enclavizează, care vorbesc în numele celorlalți fără ca măcar să-i fi cunoscut, care abandonează clasa de mijloc, care divizează națiunea și care trădează astfel ideea de democrație.

Conform autorilor pe care îi voi introduce imediat, aceasta este elita „superioară moral și profesional”, cea care ne spune cum să vorbim, ce să mâncăm, cum să ne purtăm și, mai ales, pe cine să votăm. Nici măcar n-ar fi așa de grav, dacă ar avea dreptate. Problema e că aceste elite aleg și votează prost, că au în spate o lungă listă de eșecuri pe care nu le recunosc niciodată și din care nu învață nimic. Dar cel mai grav este faptul că nu ele suferă, în primul rând, consecințele prostiilor și acțiunilor pe care le promovează!

Doamnelor și domnilor, vă invit la lectură și la un exercițiu de gândire. Nu e complicat să observăm împreună unde pasc “oile civismului”, mai greu e să discutăm și să “negociem” cu ele, pentru că acești oameni nu văd decât propriile argumente. Au, cred ei, misiunea istorică de a avea dreptate în numele binelui comun așa cum îl proiectează ei.

Dacă nu vă place să fiți parte din turmă, vă puteți individualiza opțiunile inclusiv aici, printr-un abonament. Întotdeauna a fi tu însuți are un preț!

Elitele nu vor aborda niciodată aceste teme.

Perseverența în eroare este atributul major al acestor oameni. Aveți acum ocazia de a înțelege acest mecanism.

Insula de Sud, Noua Zeelandă / arhiva autorului

Doamna Jacinda Ardern, o “zeiță” civică și politică

Este posibil ca o excursie în Canterbury, Noua Zeelandă, acolo unde locuiesc, să vă ofere privilegiul de a întâlni varianta pământeană a paradisului natural. Dar nu cred că asta vă va șoca, ci, poate, respectul pe care neozeelandezii îl au față de natură.

Și, cel mai sigur, disciplina turmelor de oi.

Sunt 23 de milioane acum, aproape patru oi și jumătate pentru fiecare cetățean kiwi. În anii ‘80, raportul era de douăzeci și două la unu, toate disciplinate cu celebrii câini de lucru/working dogs, Border Collie.

Este un spectacol fascinant, dar nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre comportamentul de turmă.

Dacă treceți cu mașina pe lângă o astfel de turmă, veți observa o ondulație a capetelor, care pornește de la marginea turmei și se propagă către interior. Doar câteva oi au văzut mașina în care vă aflați. Celelalte au văzut mișcarea vecinei bârsane, și capul a fost întors instinctiv.

Este tot ce trebuie să știți despre comportamentul de turmă, majoritatea nu reacționează la stimuli reali, ci la reacția celorlalți. Și, oricât de stupid ar părea, e o strategie care funcționează, pentru că, a fi în eroare într-o turmă e întotdeauna mai comod decât prețul erorii individuale.

Rețineți acest amănunt, este important pentru ce urmează.

Eu însumi am fost „oaie” în multe turme, inclusiv în cea neozeelandeză, si probabil că voi mai fi. Am fost fascinat de doamna prim-ministru Jacinda Ardern, “zeița de aur” a politicii internaționale, pentru o vreme cel mai adorat produs politic de export al lumii progresiste.

Jacinda Ardern, fost premier al NZ / arhiva autorului

Tânără și empatică, doamna Ardern era excepțională la comunicare, abilitate pusă în valoare de pandemia COVID, dar și de atacul terorist din Christchurch, din martie 2019. Presa occidentală era și ea căzută în admirația acestei tinere de la capătul lumii, care impresiona prin prezență și discurs.

Vă mai amintiți, probabil, cum în septembrie 2018 tânăra mamă Ardern și-a adus copilul nou-născut la o sesiune a Adunării Generale ONU. Micuței Neve Te Aroha i s-a făcut chiar un permis ONU care o descria drept „primul bebeluș al Noii Zeelande” prezent la o reuniune de nivel înalt.

Cu timpul însă, aveam să constat că dacă la început măsurile COVID au fost eficiente și inteligente, prelungirea lor s-a transformat într-o decizie extrem de costisitoare, dar mai ales inutilă.

Adorației globale i-au scăpat aceste detalii importante de acasă, acolo unde oamenii trăiau sub guvernarea doamnei Ardern, nu sub imaginea pe care o proiecta domnia sa. Consecințele catastrofale nu s-au lăsat așteptate prea mult, datoria publică s-a dublat rapid, promisiunile pentru locuințe ieftine au rămas neonorate, iar economia a intrat într-o criză din care și acum încearcă să-și revină.

Deasupra tuturor acestor consecințe trona figura unui lider adorat international și hulit acasă. Aparatul de stat mergea din inerție, iar credibilitatea se prăbușea în același ritm cu economia.

Din celebra campanie Team of 5 Million a rămas, la final, un Team of One, doamna Ardern și imaginea ei de lider providențial.

Comunicarea, deși exceptională, nu a reușit să acopere lipsa de strategie, de viziune și, mai ales, lipsa contactului cu realitatea.

La sfârșitul mandatului, doamna Ardern a plecat lăsând în urmă un popor sărăcit și furios. Apoi s-a mutat în Australia, ceea ce pentru orice neozeelandez e un fel de autoexil umilitor. Dar ce s-a întâmplat în Noua Zeelandă nu mai interesa pe nimeni.

Planeta întreagă o admiră și acum pe zeița politicii și a civismului, iar universități de prestigiu o invită să le vorbească studenților exact despre ceea ce neozeelandezii nu mai vor să audă din gura domniei sale.

Prin acest exemplu nu vreau să demonstrez cum eșuează un prim-ministru în aplauzele turmei globale, ci faptul că o “zeiță”, un personaj politic, poate fi real și eficient doar în aparență și doar de la “distanță”.

Cei care au construit-o și care au adorat-o nu erau „prostime”, ci oameni cu doctorate, editorialiști, comentatori, acea clasă educată transnațională care se împăunează mereu cu atributul lucidității, al conștiinței și al inteligenței civice.

Cea mai credulă turmă a fost tocmai elita care se credea imună la credulitate.

Elitele, prin mintea gânditorilor

Este cert că educația nu te vaccinează împotriva gândirii de turmă. Te ajută însă să fii mai bun în a o raționaliza, în a vorbi despre ea.

Christopher Lasch, istoric și critic social american, atrăgea atenția încă din 1995, în “The Revolt of the Elites and the Betrayal of Democracy”, că democrația nu e amenințată astăzi de mase, așa cum credea Ortega y Gasset, ci de elite. Mobile, globale, care se izolează în enclavele lor și se cred, meritocratic, superioare restului.

Un alt gânditor, Cass Sunstein, profesor la Harvard și unul dintre părinții economiei comportamentale aplicate a arătat în “Going to Extremes”, că oamenii care gândesc la fel și care vorbesc doar între ei, se radicalizează, devin mai siguri pe pozițiile lor din ce în ce mai extreme.

Este ceea ce tot el numeste enclave deliberation, membrii unui grup, al unei bule, nu mai aud decât propriul ecou și orice informație din afară este discreditată automat. Cine aduce informația e suspect, deci și mesajul este suspect.

Mai mult, profesorul Sunstein arată că nu este important ce crezi, ci este important cu cine deliberezi. Același grup nu devine mai înțelept prin schimbul de idei din interior, ci doar mai convins.

Astfel, mitul elitei “noi dezbatem, deci gândim” nu este luciditate, ci o altă formă de polarizare.

Nassim Taleb, cel pe care toți semidocții îl citează cu „lebăda neagră” fără să înțeleagă fenomenul, i-a numit Intellectual Yet Idiot, IYI, adică intelectual, totuși idiot, clasa de experți cu diplome care ne spun cum să vorbim, ce să mâncăm și cu cine să votăm, dar care ratează de fiecare dată.

Sunt inteligenți, dar greșesc sistematic, și nici măcar nu învață ceva din greșelile lor. De ce? Pentru că nu au skin in the game, spune Taleb, sau nu au pielea in saramură, cum s-ar spune la noi, la țară.

Adică, acești oameni nu suportă aproape niciodată costul deciziilor lor la aceeași intensitate cu ceilalți. „Ceilalți” sunt primii care suportă aceste costuri.

IYI, spune Taleb, nimerește logica de ordinul întâi, dar nu și efectele de ordinul doi sau mai sus, ceea ce îl face total incompetent în domenii complexe. Asta e elita care se crede lucidă, încheie Taleb.

În cartea lui, Skin in the Game, Taleb arată că asimetria dintre cei care iau decizii și cei care suportă consecințele e factorul de distorsiune cel mai important al lumii moderne.

Lipsa pielii în joc produce două feluri de eșec:

• eșecul etic - recomanzi ceva fără ca tu însuți să fii afectat de ceea ce recomanzi

• eșecul epistemic, de cunoaștere - nefiind direct afectat nici nu știi ce este greșit, nu știi dacă realitatea validează ce recomanzi.

De aceea Taleb spune că cel fără piele în joc nu doar că e imoral, dar e și ignorant, sistematic ignorant, indiferent câte diplome are.

Opiniile lui nu sunt testate de nimic. Sunt „libere”, în sensul cel mai rău, nelegate de consecințe, deci niciodată verificate.

„Pielea” în jocul românesc

În ordinea logică a acestui text, ar trebui să venim cu aceste instrumente și să vedem cum operează ele în România. Să le aplicăm și să observăm că elita civică urbană se înșală cu consecvență de treizeci și cinci de ani, că nu greșește doar din când în când, ci să vedem că greșește ciclic, ritmic, cu entuziasm reînnoit de fiecare dată, sprijinind tot felul de personaje pe care, la final, ajunge să le deteste.

Dar nu voi intra în inventarul personajelor zilei din România, nu este scopul meu să le devoalez goliciunea și suportul irațional de care se bucură din partea “elitelor”. Bilanțul lor încă nu s-a încheiat și turma e încă foarte convinsă că are dreptate. Știu că puteți detecta singuri “zeitele”, “salvatorii”, feluriții mesia în spatele cărora acum ne îngrămădim, după care urmează să-i detestăm. Și tot așa, până la următorul!

Putem însă să privim în urmă, la oameni care și-au încheiat mandatele, avem “materie primă de excepție”; de exemplu, domnul Iliescu a fost salvatorul, domnul Constantinescu a fost speranța Convenției Democratice, apoi domnul Băsescu, justițiarul adorat si fostul colaborator al securității.

Domnul Johannis a fost neamțul riguros care a întruchipat ordinea, iar tăcerea domniei sale, tâmpă și adâncă, luată drept profunzime, s-a dovedit până la urmă a fi un dezastru național.

Despre actualul președinte, domnul Nicușor Dan, nu pot spune nimic în acest text, am enunțat deja limitările.

Evident, de fiecare dată aceeași clasă educată care spune că de data asta e altfel nu-și pune niciodată întrebarea de ce e mereu la fel.

Probabil pentru că alegerea nu e o evaluare reală, ci mai degrabă o afirmare de identitate, de apartenență. „Votez cu omul bun, deci sunt de partea binelui.” Nu contează bilanțul, contează apartenența, iar când mesia se prăbușește, turma își caută următorul erou.

Cum am stabilit, chiar dacă este tâmpă și în eroare, turma îți va spune mereu că de fapt tu ești... Și de-aici se deschide lista lungă a adjectivelor, de la putinist până la habarnist sau securist.

O scurtă trimitere la actualitate

Vă invit totuși să constatați că există o elită civică urbană care apreciază seriozitatea, disciplina, ordinea, unui om care “salvează” România. Sunt atribute majore care fac din orice politician român un personaj de poveste.

În același timp, elita urbană refuză să vadă tabloul mai larg al reformei. Am mai trăit acest lucru și în Noua Zeelandă, pentru mine nu este nimic nou, erorile nu au pașaport, “salvatori au fost, salvatori sunt încă”.

Ce mă uimește însă este polarizarea, încrâncenarea! Refuzăm să vedem că “ne-am sacrificat toți, dar am început și am terminat numai cu voi“, cu cei mai vulnerabili, refuzăm să vedem că până la urmă, ca de fiecare dată, cei sacrificați au fost numai plătitorii de taxe, nicidecum cei care sunt responsabili pentru dezastrul economic al României. Adică politicienii corupți și incompetenți.

O reformă proastă și nedreaptă a fost probabil inevitabilă, alternativa era nici o reformă. Dar asta nu înseamnă să nu vezi tabloul complet, care este fix distanța dintre eșecul etic și cel epistemic. La care, cred eu, se adaugă și specificul național.

Cert este că am trăit mai degrabă austeritate, dar fără reformă reală. Cartea lui Taleb parcă s-a scris la București, cei care decid nu plătesc, plătesc cei care n-au decis nimic. Iar elita civică aplaudă curajul, fără să observe că e curaj doar cu cei slabi, cu cei vulnerabili.

Cu ce ne vom alege din această perioadă îngrozitoare? Cu un PSD mai mic, slăbit, dar încă viu, cu un PNL pe un val înșelător, cu o economie vraiște și cu o populație furioasă și sărăcită. Și mai ales cu un partid, AUR, care a câștigat deja prin prostia celorlalți, dar și lăsându-și adversarii în offside, să gafeze cât vor.

Dale Carnegie spunea că păsările și caii nu sunt nefericiți pentru că nu încearcă să se impresioneze reciproc. La noi, toată lumea va fi nefericită de la atâta impresionat, iar populația va fi și “impresionată” și cu banii luați.

Să comunicăm, deci!

Am văzut în aceste zile comunicare oficială, publică, fără substanță, din calcul personal și electoral, exemple de goliciune și de civism înflăcărat, drapate în prostie și înfumurare.

Seceta a coborât nu numai nivelul Dunării la un minim istoric, dar și capacitatea unor miniștri de a reactiona și de a fi transparenți în fața românilor.

Triumfalismului și prostiei ar fi trebuit să le vină de hac onestitatea și decența. După eșecul operațiunilor de pe Dunăre, dinamitarea unei stânci și scufundarea unor barje care n-au adus apa la centrală, elita a ales să nu pună întrebări nici despre mediu, nici despre costuri, nici despre cauzele eșecului. Sunt aceiași activiști civici, altădată vocali fără cauză, aceiasi oameni cu diplome care ne spun cum să trăim si care au fost cel mai bine descriși de Taleb.

Văzând oficialii care se perindă cu Dunărea la televizor, am revazut-o pe “iacindaardern”, desigur, româncă, păstrând proporțiile.

Comunicare abundentă, nu inteligentă, încredere deplină complet tâmpă, fără motiv, spectacol cu media prietenoasă și cam atât. Pentru că realitatea, hidrografia, aluviunile, roca dură, seceta, nu se lasă înduplecate de ce anume cred elitele. Realitatea este cel mai mare dușman al lor.

În loc de epilog

Anii petrecuți în redacții m-au învățat să recunosc din interior reflexul turmei, entuziasmul pentru omul providențial, graba de a-l apăra când e “al tău” disprețul față de “al vostru”, de cei care votează „prost”.

Cum am spus și la început, am fost și eu în turmă, probabil voi mai fi, m-am mișcat și eu în bloc atunci când unda trecea. Nu scriu acest text de pe Marte, extrăgându-mă savant, ca un judecător care privește oile de sus. Scriu chiar din mijlocul lor, ca unul care a behăit și el la momentul potrivit.

Ahuriri Valley, Noua Zeelandă / arhiva autorului

Toamna trecută am văzut, pe un deal lângă Arthur’s Pass, o oaie care se despărțise de turmă. Stătea singură, la cincizeci de metri de celelalte, uitându-se în vale. Mi-am zis pentru o secundă că poate e o oaie disidentă.

Dar adevărul e mult mai simplu și mai brutal. Era o oaie bolnavă. Ovinele se izolează atunci când sunt bolnave.

Ceea ce e, de fapt, cea mai bună descriere a felului în care o societate care se crede lucidă își tratează îndoiala.

Oaia care se crede superioară e tot oaie. Diferența dintre elita civică și „prostimea” pe care o disprețuiește nu e că una gândește și cealaltă nu. E că prima se mișcă în turmă convinsă fiind că gândește cu capul ei.

SERGIU TOADER

REFERINȚE

1. Christopher Lasch, The Revolt of the Elites and the Betrayal of Democracy, W. W. Norton & Company, 19

https://wwnorton.com/books/The-Revolt-of-the-Elites-and-the-Betrayal-of-Democracy/

2. Christopher Lasch/carte

https://en.wikipedia.org/wiki/The_Revolt_of_the_Elites

3. Cass R. Sunstein, Going to Extremes: How Like Minds Unite and Divide Oxford University Press, 2009

https://academic.oup.com/book/52005

4. Cass R. Sunstein capitolul 1, „Polarization” (PDF)

https://www.democratic-erosion.org/wp-content/uploads/2018/03/Sunstein-2009-chap-1.pdf

5. Nassim Nicholas Taleb, Skin in the Game: Hidden Asymmetries in Daily Life, Random House, 2018

https://en.wikipedia.org/wiki/Skin_in_the_Game_(book)

6. Nassim Nicholas Taleb, „The Intellectual Yet Idiot”

https://medium.com/incerto/the-intellectual-yet-idiot-13211e2d0577

7. Stats NZ

https://www.stats.govt.nz/news/livestock-numbers-fall-over-the-last-10-years-while-area-planted-in-fruit-increases/

8. New Zealand/ RNZ

https://www.rnz.co.nz/news/country/560252/gap-between-people-and-sheep-rapidly-closing

9. Seceta Dunării, oprirea centralei Cernavodă /Economedia

https://economedia.ro/breaking-centrala-de-la-cernavoda-oprita-integral-unitatea-2-este-deconectata-treptat-joi-de-la-sen-dupa-ce-si-unitatea-1-fusese-oprita-pe-28-iulie.html

10. Starea de alertă în sectorul energetic, Monitorul Oficial nr. 637/31 iulie 2026

https://www.juridice.ro/841477/stare-de-alerta-in-sectorul-energetic.html