POLITICA, UN EȘEC AL PRESEI - partea a doua

Din presă în politică, niciodată invers

Sursa: Arhiva autorului

Migrația jurnaliștilor români către politică a început relativ recent, mai întâi timid, apoi full swing cum se zice și, prin opțiune personală, selectați, aleși, momiți sau împinși - nu știu cum să descriu foarte corect - ei au devenit, personal sau prin rubedenii, fie pioni în mașinăriile electorale ale partidelor, fie chiar ei înșiși candidați la parlamentare, la primării și la președinție. O distincție trebuie făcută aici între jurnaliștii consultanți din umbră, jurnaliștii consultanți la vedere și jurnaliștii candidati, cei care oferă o minimă doză de onorabilitate propriului demers. Primii sunt șobolanii ungherelor, ale căror nume nu apar niciodată pentru că așa le cere jobul ingrat. Să fie cureaua de transmisie dintre biela presei și manivela politicii, mecanism uns de interesele suprapuse ale celor două domenii, așa cum am văzut în prima parte a acestui text.

Dar, dacă acum o sută de ani vorbeam despre presa și politica făcute de intelectuali, despre Stelian Popescu, Pamfil Șeicaru și Nicolae Iorga, despre patriotism, idealuri, democrație și coruptie, astăzi o dezolantă realitate ne obligă să vorbim doar despre corupție, despre niște netrebnici inculți, impostori care reduc presa și politica doar la trocul ordinar voturi contra privilegii sau libertate, în funcție de context. Un astfel de exemplu este și actualul "consultant media" al candidatului PSD, domnul Marcel Ciolacu, nimeni altul decât fostul director general al televiziunii domnului  Sebastian Ghiță. Urmăritul internațional de astăzi care va deveni marele câștigător de mâine al acestor alegeri, dacă liderul PSD va fi ales președinte. Prin acest "consultant", domnul fugar Ghiță este prezent chiar și acum în lumea sulfuroasă a trocului politic și mai ales a legăturii directe dintre televiziunea pe care o patronează și PSD. În mod sigur, revenirea lui în România și anularea mandatelor de urmărire internațională fac parte din trocul televiziune vs voturi și, deci, libertate. Așa se explică promovarea masivă a candidatului AUR la această televiziune, strategie coordonată direct de către mințișoarele pesede combinate cu căpșoarele reteve. Aceasta este una dintre cele mai toxice legături dintre politică și presă, însă lista este mai lungă, la fel procedează și ceilalți prăduitori de voturi, de bani și de privilegii prin intermediul "jurnalismului", Cristian Burci, Radu Budeanu, Maricel Păcuraru, chipurile patroni de media, în realitate tipi care nu au nici o treabă nici cu presa, nici cu politica și nici cu democrația, ci doar cu jalnicele lor aspirații de hârciogi de câmpie română. Bunăstarea acestora nu va răspândi la rându-i bunăstare, nu va crea plusvaloare, nici profesională și nici socială, pentru că ei și oamenii lor sunt incapabili să creeze produse și servicii competitive și sustenabile pe termen lung. Structural și intelectual ei nu sunt, nu au fost și nu vor fi niciodată racordați la media autentică și profesionistă, pentru că nu-i înțeleg menirea și nici nu-i interesează binele comunităților. În plus, legătura lor directă este cu serviciile speciale și știm bine că securiștii nu au vocația construcțiilor sociale solide, pe termen lung. L-am exclus din această enumerare pe domnul profesor Dan Voiculescu pentru că, deși domnia sa este un alt traficant de voturi și putere, o face apropriindu-și familii întregi de jurnaliști / politicieni, cumpărându-i cu totul. Sloganul Televiziunea familiei tale devine astfel simbolul mariajului cu alai dintre politică și presă, dar și al divorțului acestora de interesele publicului.

       Prin dimensiuni și consecințe, astăzi transferul jurnaliștilor români în politică este un fenomen într-o singură direcție, nu există și un flux invers, dinspre politică spre jurnalism. Mai mult, această migrație are și o dimensiune familială, cum am văzut, soți, soții, nași, fini, cumetri, fiind cu toții cuprinși de mirajul unei nobile misiuni publice. Cum s-ar putea explica acest lucru, de ce mult hulita politică românească exercită o asemenea atracție, ce resorturi îi mână în luptă pe jurnaliști, ce avantaje ar avea publicul, votanții, din această migrație, dar nou intrații în politică, cine câștigă și cine pierde din acest transfer de competențe, dacă este cazul, care sunt performanțele politice ale foștilor jurnaliști deveniți astăzi politicieni? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările legitime ale căror răspunsuri nu numai că ne-ar ajuta să înțelegem fenomenul migrației din troaca presei în cloaca politicii, dar și să descifrăm ce se întâmplă când se întâlnesc pe scena publică soția-politică și soțul-presă, unul candidat, celălalt jurnalistul care îl chestionează.          

Imagine/popularitate vs privilegii/bani

     În mod real, jurnaliștii dezvoltă în redacții abilități care sunt foarte utile mai apoi în politică, unii obțin notorietate, alții reușesc să înțeleagă, într-o măsură mai mică sau mai mare, cum funcționează sistemul și își creează un networking care poate fi valorificat cu mare succes în noile ipostaze.  Pentru partide, toate acestea sunt un asset și, probabil, cel mai atractiv dintre ele este popularitatea, a cărei traducere în jocul democratic înseamnă voturi. Pe de altă parte, după ce au criticat sistemul "din afară" este foarte posibil ca jurnaliștii care intră în politică să-și dorească sincer, naiv sau nu, să-l "schimbe" din interior sau doar să facă primul pas către o carieră în sfera publică. Dar singura valoare reală, fundamentală, care generează fluxul de predicate necesare și în discursul politic și în cel media, mai ales, este credibilitatea. În numele ei și pentru ea se bat cu ferocitate și politicienii, și jurnaliștii, dar, din nefericire nici unii și nici ceilalți nu sunt cinstiți nici cu ei înșiși și nici cu publicul căruia se adresează. Jurnaliștii candidați speră să-si transfere bruma de credibilitate în noul demers politic, ceea ce pare a fi mereu un eșec, însă este evident că oportunitățile financiare și de putere de decizie sunt mult mai mari în politică decât în presă, așa că miza pare solidă. În ceea ce privește credibilitatea politicienilor ea este o glumă, în primul rând din cauza precarității lor intelectuale, e greu să iei în serios niște semianalfabeți si, din această cauză, ei își doresc cu ardoare să aibă în preajmă personaje cât de cât credibile și cu ceva gramatică în traistă.

   O scurtă privire retrospectivă ne arată că aproape toti jurnaliștii intrați în politică au adoptat rapid logica de partid, și-au însușit comportamentul și practicile pe care le criticau odată, discursul lor public s-a "subțiat", iar ei s-au integrat rapid în sistem în loc să-l reformeze, așa cum spuneau la început. Mai mult unii au devenit chiar promotori ai acelorași practici pe care le dezavuau ca jurnaliști. Toate acestea spun multe despre profilul lor individual, profesional și moral, dar ca fenomen pot bănui câteva explicații. Fie idealismul inițial e doar o formă de construcție a imaginii publice, fie sistemul politic "înmoaie" rapid dorința de schimbare, fie puterea și privilegiile modifică fundamental perspectiva și prioritățile astfel "amăgiților" cu bani și onoruri. Cu certitudine însă transferul de competențe din presă în politică este avantajos într-un singur sens, pare mai degrabă o tranzacție popularitate/voturi vs privilegii/bani, cu avantaje individuale clare pentru politicienii nou veniți și difuze sau inexistente pentru public. Prin urmare, politica nu câștigă nimic, iar presa nu pare că pierde mare lucru! Pe votanți dă-i în mă-sa, e suficient că apărăm democrația, nu mai trebuie să o și practicăm! Astfel, valoarea fundamentală a jurnalismului, credibilitatea, este grav prejudiciată! La care se adaugă și pacostea profesionalismului, lipsa de performanță în politică, de multe ori invers proporțională cu avantajele rezultate din această tranzacție.     

Cum dă coada politică din câinele media

  Cea mai evidentă transformare a foștilor jurnaliști deveniți politicieni este nu numai cea financiară, trecerea de la salariul de gazetar la venituri substanțiale oferindu-le posibilitatea unor achiziții la care nici nu visau înainte, dar și ideologică. Probabil că le ia un timp să se adapteze la noul stil de viață și de la critici ai sistemului devin apărători ai status quo ului, adoptă rapid limbajul politic, justificările tipice politicienilor și își monetizează statutul de persoane publice și după încheierea mandatului. Avantajos fenomen, jalnic tablou, triste figuri!

În ce constă eșecul politic al presei

    Din toate elementele descrise mai sus reiese cu pregnanță eșecul transformării; nici unul dintre jurnaliștii politicieni nu a fost capabil să producă realmente schimbările pe care le promova atunci când era în redacție. Mai mult, în loc să reformeze sistemul, ei au fost înghițiți cu totul de acesta și au reprodus exact comportamentele pe care le criticau ca ziariști. Eșecul moral este și el evident, trecerea de la " câini de pază" la "beneficiari ai sistemului" ar rămâne doar caragielească, dacă nu ar fi și dureroasă profesional. Dar cel mai profund eșec este cel al credibilității! Individuale, prin compromiterea activității jurnalistice anterioare, dar și prin crearea dubiului asupra motivațiilor întregii bresle și prin inițierea unui pattern toxic, al jurnalismului practicat ca anticameră a politicii. Și toate acestea nu fac altceva decât să confirme eșecul instituțional al presei ca pârghie de control democratic, prin transformarea ei în trambulină politică și prin pierderea independenței editoriale în favoarea agendelor personale sau de partid.

Cel mai trist este însă că presa a devenit, sau poate că așa a fost mereu, doar o parte a sistemului pe care ar fi trebuit să-l monitorizeze, independent și critic, și că si-a abandonat publicul. Care nici nu poate financiar și nici nu știe cum să o susțină! Nici măcar redacțiile care clamează independența editorială și echidistanța nu sunt total cinstite, pentru că în România a fi jurnalist independent înseamnă de cele mai multe ori a fi anti PSD, nimic mai mult! Eu însumi sunt un "independent", pentru că eu cred că răul fundamental al României a fost făcut de acest partid care a reunit și a perpetuat securismul și comunismul într-un cocktail mortal pentru tânăra democrație românească a anilor '90. Ar fi mult mai onest din partea trusturilor de presă să-și asume public pe cine susțin, ce ideologii sau candidați sprijină, așa cum fac marile redacții (“endorse the candidates"  - The New York Times, The Atlantic, The Washington Post). Din cauza inculturii profesionale a redactorilor șefi și a unui provincialism cultural agresiv, nici măcar presa cât de cât onestă nu joacă cinstit în relația cu publicul pentru că nu admite deschis ce anume valori, actori politici și institutii promovează. Este hilar că tot ei invocă mereu profesionalismul marilor redacții occidentale, dar niciodată nu importă esențele lor profesionale. Din această poziție de “independenți" însă îi pot mitralia mult mai ușor pe jurnaliștii mogulilor care, în nunta lor de câini, la care doar unul se mișcă și ceilalți privesc, măcar nu pretind că sunt actanți!

De multe ori independența presei, ca și democrația, se ascunde în lașitățile și în lipsa coerenței editoriale din redacție. Care este un corp viu, cu lideri formali și informali, cu o disciplină strictă, sau, mă rog, așa ar trebui să fie, cu house rules, în care fiecare membru vine deja cu opiniile, cu prejudecățile și cu distorsionările lui. Într-o lume ideală, cred cu tărie că redacțiile ar trebui să sprijine, într-un model de business viabil, doar interesele publicului și să se abțină de la favorizarea oricărui partid sau politician, iar dacă nu o fac, măcar sa anunțe public pe cine sprijină. Pentru asta ar trebui mai întâi să facă studii de piață serioase și să vadă dacă abonații, cititorii și ceilalți parteneri de afaceri ar sprijini un asemenea demers. Eu nu am reușit acest lucru, ca și multe altele, pe care le regret. Am fost mereu "independent". Pe tăcute și pe făcute!          

Presă, politică, public - ce ar fi de făcut

  Din tot ceea ce am citit până acum despre rolul presei în țările cu tradiție și mai așezate economic și cultural și din toate discuțiile pe care le-am avut cu jurnaliști din alte redacții din lume am înțeles clar că o presă profesionistă poate educa publicul, că publicul educat va cere la rându-i politicieni competenți, iar aceștia vor crea cadrul pentru o presă independentă și pentru cetățeni educați! Este un triumvirat câștigător sau fatal pentru orice democrație, în funcție de dinamica lui. Prin urmare, soluțiile cred că ar trebui căutate tot în acest perimetru P, presă, politicieni, public!    

Care ar fi soluțiile pentru presa?

• Probabil, cea mai importantă este independența financiară reală, adică un model de business sustenabil, pentru că adevărurile dor, dar mai ales, costă! Ca și educația, presa și democrația sunt eficiente în societățile prospere; în celelalte devin doar ghioage de spart țestele adversarilor

• Standarde profesionale clare și verificabile pentru jurnaliști, producători și realizatori - pe hârtie sună bine, alții mai deștepți și mai școliți decât mine ar putea oferi și câteva exemple

• Separare clară editorial/comercial/ politic, adică "fără proiecte speciale" și, mai ales, fără bani de la partid și fără "banii securistici" care sunt considerați "onorabili"   

• Sistem de certificare profesională continuă, training-uri, cursuri permanente, educație multidisciplinară, jurnalismul nu mai este doar despre adevăr, gramatică și cinste, ci și despre comunități, nevoi, solidaritate și inițiative. Discursul presei noastre este complet în afara temelor mari, arta, cultura, politica externă, de exemplu, sunt aproape inexistente, iar "specialiștii" sunt în majoritatea lor d-aia cu insigne în piept

Care ar fi soluțiile pentru politică și politicieni?

• Criterii clare de competență pentru funcțiile publice

• Trasee de carieră politică transparente

• Evaluarea permanentă a performanței

• Responsabilitatea directă față de alegători (cred ca este cea mai importantă și în același timp și cea mai neglijată obligație, pentru că în România nu există cultura responsabilității politicianului față de votanți; nici votantii nu știu cum să-i tragă la răspundere pe politicieni, nici aceștia din urmă nu se înghesuie să-i deștepte pe votanți)

Care ar fi soluțiile pentru un public avizat?

• Minimă educație media, cum să consume și să evalueze informațiile, cum să deosebească știrea de opinie, emoțiile de fapte, impostura și ipocrizia de autentic și profesional

• Înțelegerea mecanismelor democratice, educație civică, participarea activă și informată la viața "cetății"

• Capacitatea de a depista și de a penaliza derapajele politicienilor și ale presei

  Dacă observați, toate posibilele soluții au la baza educația, dar în cazul de față ea ar trebui să fie înțeleasă într-o dimensiune mai profundă. Ar trebui să apelăm la educație ca instrument de putere, pentru că numai așa am putea recunoaște manipularea, demagogia și populismul venite fie pe canale media, fie pe gurile politicienilor. În plus, am putea face alegeri informate, dar, și mai important, am putea exercita drepturile cetățenești mult mai eficient (am putea cere socoteală guvernanților). Tot prin educație, dar ca instrument de selecție, am putea să filtrăm impostura din presă și politică, să respingem incompetența în funcțiile publice și să preferăm temele mari, ideile, soluțiile, dezbaterile reale în locul bruiajului de partid, să nu mai zgâim ochii și urechile la oierisme și la sondajele măsluite ale unor securiști făcuți sociologi la apelul bocancilor. Educatia continuă este obligatorie în lumea de astăzi, școala formală nu mai este suficientă, putem învăța și din experiențele altora, ne ajută să ne dezvoltăm gândirea critică. În presa mare, occidentală, de exemplu, au rămas puțini jurnaliști "tradiționali", cei care scriu astăzi sunt și specialiști în vinuri, de exemplu, în motoare și în modă, în grădinărit și în pictură, este o pluridisciplinaritate care reflectă diversitatea și bogăția culturală a lumii contemporane, dar și dinamica publicului, segmentarea și preferințele acestuia în condițiile unui volum uriaș de informație.   

   În fiecare zi de când am plecat din România nu încetez să mă întreb de ce suntem noi altfel, de ce nu progresăm ca stat și ca națiune, de ce presa noastră, ca și societatea, nu evoluează, nu scoate condeie și lideri autentici, minți luminate și intelectuali ca în perioada interbelică, ce ne deosebește de alții, care nu sunt nici mai buni și nici mai răi decât noi. Ce anume ne lipsește în mod fundamental?

     Nu știu dacă voi afla răspunsurile, pe unele nici nu le mai caut, îmi e mai simplu să rămân cu întrebările, dar am observat ceva! Începând cu mine și cu primii mei ani de imigrație: un anumit tip de provincialism cultural, un anumit nivel de opacitate și de rezistență la ideile noi, diferite de ale mele, deși am crescut într-o casă cu o bibliotecă decentă. Apoi, am observat că și alți români sunt autoizolați doar în "valorile lor", genul de "știm noi mai bine". Iar de-aici am observat o anumită agresivitate, "știm noi mai bine" s-a transformat în "așa trebuie făcut", iar "micile diferențe" s-au transformat în conflict și în intoleranță față de alte perspective. La ultimele vizite în România s-a mai adăugat ceva: naționalismul folosit ca scuză pentru mediocritate și ca substitut pentru performanță și pentru competență. Rezultatul este un cerc vicios: provincialismul cultural blochează educația reală, agresivitatea împiedică dialogul constructiv, naționalismul justifică stagnarea. Și aici m-am oprit și mi-am adus aminte ce mi-a spus acum mulți ani unul dintre primii jurnaliști deveniți politicieni: "Ia să vezi tu cum e cu democrația și cu presa! După cinci minute de discuție cu un alegător standard îți trece cheful de democrație, o uiți imediat, iar pe presă o desființezi!” Poate că au și ei dreptatea lor!

SERGIU TOADER | Christchurch, Noua Zeelandă 

REFERINȚE

1. Politeia - șantaje și dueluri în interbelic https://politeia.org.ro/dosare/jurnalismul-interbelic-1-santaje-si-dueluri/14028/# 

2. Pamfil Seicaru

https://evz.ro/povesti-despre-cel-mai-controversat-ziarist-roman-pamfil-seicaru-omul-banuit-ca-a-introd-1078596.html

3. Cum se descurca presa în interbelic

 https://m.digi24.ro/fara-categorie/cum-se-descurca-presa-interbelica-si-ce-teme-aborda-753588

4. Cum a devenit Nae Ionescu lacheul lui Carol al II lea

https://historia.ro/sectiune/general/cand-nae-ionescu-era-lacheul-lui-carol-al-ii-lea-2396518.html 

5. Nae Ionescu- portret https://historia.ro/sectiune/portret/nae-ionescu-un-personaj-controversat-586462.html 

6. Seducatoru domn Nae Ionescu

https://historia.ro/sectiune/portret/seducatorul-nae-ionescu-idolul-femeilor-din-564791.html 

7. Un Bandit față în față cu un Mogul de presă

https://historia.ro/sectiune/general/confruntarea-carol-al-ii-lea-stelian-popescu-un-2330695.html

8. Stelian Popescu, directorul Universului, în 1932 " Ne merităm soarta!"

 https://historia.ro/sectiune/general/stelian-popescu-directorul-universului-in-1932-569190.html 

9. TEODORASCU, Fanel; Editura Institutul European Iasi presa

https://www.euroinst.ro/autor.php?id=1210

10. Judgements and Prejudices on the Journalistic Status of Pamfil Seicaru

https://www.academia.edu/RegisterToDownload/RelatedWorks?auto=download 

11. Alexandru Beldiman- director Adevarul https://historia.ro/sectiune/portret/povestea-lui-alexandru-v-beldiman-fondatorul-2366688.html

12. Adevarul- Wikipedia

https://ro.wikipedia.org/wiki/Adev%C4%83rul